Acasă · Cererea cu valoare redusă · Prescripția
Trei ani. Simplu de reținut, complicat de numărat, și cu o întorsătură pe care puțini o știu: dacă debitorul nu spune nimic, instanța nu îți respinge cererea nici după zece ani.
Termenul general de prescripție pentru o creanță bănească este de 3 ani — art. 2517 Cod civil. Curge, de regulă, din ziua în care datoria a devenit scadentă.
Dar prescripția nu se aplică din oficiu. Dacă pârâtul nu o invocă la timp, instanța judecă fondul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O cerere veche nu e o cerere pierdută automat — e o cerere riscantă.
Regula generală e la art. 2523: de la data la care ai cunoscut, sau trebuia să cunoști, nașterea dreptului. Pentru o obligație contractuală de a da bani, art. 2524 alin. (1) e mai precis: de la data la care obligația a devenit exigibilă, adică de când trebuia plătită.
Dacă ați stabilit o scadență — „până pe 15 martie", „la 30 de zile de la factură" — de acolo se numără. Dacă nu ați stabilit niciuna, obligația e scadentă imediat: art. 1495 alin. (1) spune că, în lipsa unui termen, plata se face de îndată. Adică cei trei ani au început în ziua împrumutului, nu în ziua în care ai realizat că nu îți mai dă banii.
De aici vine cea mai frecventă surpriză. Omul care a împrumutat 8.000 de lei unui prieten „până se descurcă" e, juridic, în situația unei datorii scadente pe loc.
Când prescripția se întrerupe, timpul scurs până atunci nu mai contează și începe un termen nou, întreg. Cazurile sunt la art. 2537 Cod civil. Cele care te privesc:
La suspendare, timpul scurs înainte se păstrează și numărătoarea reia după. Cazurile sunt la art. 2532. Două contează în practică:
Art. 2512 alin. (2) Cod civil: „Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu." Judecătorul nu are voie să îți respingă cererea pe prescripție dacă pârâtul nu o invocă. Iar pârâtul trebuie să o invoce în primă instanță, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen la care părțile sunt legal citate (art. 2513). După aceea, e prea târziu pentru el.
Concret: o datorie de patru ani nu e o cauză pierdută. E o cauză în care pârâtul are o apărare foarte bună, pe care s-ar putea să nu o folosească. În procedura cu valoare redusă, unde el răspunde pe un formular, în scris, în 30 de zile, șansa să o rateze nu e neglijabilă.
Nu spunem asta ca să încurajăm o cerere fără șanse. O spunem pentru că mulți renunță singuri, convinși că „s-a prescris", fără să afle vreodată dacă cealaltă parte ar fi ridicat problema.
Hotărârea nu ține la nesfârșit. Dreptul de a obține executarea silită se prescrie tot în 3 ani, iar pentru titlurile privind drepturi reale în 10 ani — art. 706 CPC. Termenul curge de la data la care hotărârea a rămas definitivă. O hotărâre câștigată și lăsată în sertar patru ani e o hârtie.
Pagina explică regulile generale. Prescripția are și termene speciale, pe materii, iar calculul pe zile are regulile lui (art. 2551–2556 Cod civil). Dacă ești la câteva zile de termen, nu te baza pe o pagină de internet — depune.